Cred că nimic nu e mai paradoxal, decât meseria de părinte. Știți voi, să fii părinte pentru prima dată (și nu numai), poate fi copleșitor. Sfaturi de la viitorii bunici ai copilului tău, vecini, prieteni, medici, Google, cărți de specialitate, grupuri online… atâta informație încât uneori ai impresia că totul te face să deviezi de la instinct, ca într-o competiție a informației, unde în prim plan toată pare validă și tu nu știi la ce să pleci urechea…sau ochiul.
Ei bine, știu cum se simt toate acestea. Fiind părinte la rândul meu, mi-am ridicat aceleași întrebări de două ori, ceea ce e minunat. Apoi mi-am dat seama că îmi doresc atât de tare să iau parte la frânturi din viața și altor părinți. Acele frânturi extraordinare, de neegalat, de neînchipuit cum e nașterea.
Nașterea unui copil este totodată nașterea a doi părinți, nașterea a doi bunici, nașterea unui frate sau a unei surori, nașterea unui…trib. Da, ați citit bine. Cred cu tărie în expresia “E nevoie de un trib întreg să crești un copil.” Și când un trib ia naștere, naște și iubirea, grija, siguranța, pacea, speranța, unitatea. Se naște un refugiu unde te întorci, unde știi că nu ești singur, unde greul e greu, dar știi că o să treacă.
Îmi doresc să-ți dau încrederea unei experiențe de integrare a tuturor nuanțelor unei nașteri. Cu tot ce presupune ea.
Așa că da, putem face o familie de cuvinte. Intenție, dorință, misiune, țel, vis sau uneori toate. Toate se referă la dorința mea de a educa, prin tot ceea ce știu și sunt, părinții. Părinți mai “noi” sau mai “vechi”, părinți de un copil sau mai mulți, părinți care cu toată unicitatea poveștii lor, trăiesc acel “ceva”, pe care cu toții îl avem în comun: NAȘTEREA.
